TIFF 2012 – jurnal de festival. Pe blat, la o petrecere privată

„Jurnaliștii nu au acces la petrecerile private” m-a anunțat, metalic, o duduie de la biroul de presă. Ele sunt organizate de sponsori și ei decid cine intră, a pasat ea responsabilitatea. De fapt, petrecerile oricărui festival de film sunt interzise publicului larg din cauza puternicul lor efect demitizant. Ce rost are să se afle că actorii, regizorii, scenariștii sunt și ei oameni? Că flirtează, beau, mănâncă cu gura deschisă? E de-a dreptul traumatizant. Știam asta, că artiștii sunt și ei oameni și că e mai bine să le vezi filmele decât să-i cunoști. Cu toate astea am făcut tot ce am putut și am intrat aseară la cele două petreceri majore din agenda TIFF: Kodak și HBO. „Dacă nu reușești să intri pe blat, nu ești jurnalist”, m-am îmbărbătat.

Secretul (pe care îl spun doar aici) nu e să sari gardul sau să intri pe la bucătărie, ci să accesezi cel mai greu de fraudat sistem (care, de fiecare dată, e cel mai ușor de păcălit): covorul roșu, intrarea principală. Intri, aferat, într-o limuzină oficială și rostești destinația, sigur pe tine și privind absent pe fereastră. Șoferul nu va îndrăzni să te contrazică. Ai grijă să te lase exact în fața locului unde e petrecerea. Abordezi aceeași mină plictisită și cu un pas hotărât și privind înainte, defilezi printre filtrele de securitate, fluturând orice legitimație găsești prin portofel. Orice ezitare este fatală și la orice eventuală întrebare se raspunde în dodii, obligatoriu din mers și fără a se privi interlocutorul. Am intrat, intru de fiecare dată.

Chios este un local somptuos, pe malul lacului din Parcul Central, vizavi de un cazinou recent renovat, „care arată ca afară”, după cum mi-a spus, mîndru, un șofer de taxi. Cînd am ajuns, se dădea startul unei competiții pe lac între lebede-hidrobiciclete, în lumina – cum altfel? – a unor reflectoare gigantice. Seara începea ironic, în timp ce cineaștii icneau dând la pedale.

„Ce faceți, maestre?” îl întreb pe Nae Caranfil care se plimba brownian prin mulțime cu un pahar în mână. „Astăzi am venit din provincia numită București în capitala numită Cluj. Lucrez la eternul film”, mi-a răspuns enigmatic. Dorel Vișan, cu atitudine de decan, conferenția jovial din interiorul unei veste de piele a la Ion Cristoiu unui grup de apropiați. În același timp, mânca și, la răstimpuri, râdea homeric cu chipul spre tavan. Andi Vasluianu arbora o tunsoare scurtă care îi accentua aerul său de perpetuu adolescent blatist: teniși și blugi. Alexandru Ciucu, în schimb, avea un look agresiv de absolvent de Harvard la patru ace + ceas IWC. În căutare de new business, spunea gluma sa preferată cui stătea să-l asculte: „Știi care e atuul major al unui bărbat pe care, din păcate, nu prea îl folosește? Acela de a fi rege”. E stilistul casei regale, probabil e o poantă impusă contractual. Am renunțat la interacțiune. Priapicul Dan Chișu, în lipsă de cvorum parte femeiască, își plimba laptopul într-o geantă brenduită cu sigla unui operator de telefonie. Lumea socializa și schimba cărți de vizită peste farfuriile cu păstrăvi întregi. Ioana Blaj își rotea privirea blondă de la înălțimea picioarelor ei infinite. O femeie frumoasă. Ce păcat că e logodită cu soldatul din Hârtia va fi albastră care moare imediat după ce își aprinde un kent lung, castelat… George Piștereanu, mai împlinit și transformat în bărbat își ridica de pe frunte șapca albastră de baseball în timp ce zâmbea ca un loverboy unui grup de domnișoare. „Ce-ți place ție să faci?” îl întreba Ada Condeescu în Eu cînd vreau să fluier, fluier. „Îmi place să mănânc pizza”, răspundea el, genial. În bufetul deschis de la Chios, nu e pizza. Maria Dinulescu le lipsește tuturor. De la viralul This is my life, și-a impus o asceză necesară peste ocean. Invitații străini se cunosc de la o poștă. Sunt îmbrăcați cu sacouri boțite, blugi ieftini și adidași de alergat cu multe fâșii care se suprapun savant, sugerînd un dinamism niciodată exploatat.

Concluzie: petrecerile de la TIFF și de la orice festival de film sunt întâlniri ale industriei de film, nu petreceri. Jurnaliștii – așa e – nu au ce să caute la ele. Oamenii cunosc oameni, stabilesc contacte, își elogiază mutual operele cinematografice, deși în gând le disprețuiesc, beau, fumează și agață tinere artiste în căutare de roluri, în timp ce sponsorii își freacă palmele de încântare pentru poziționarea pe care au izbutit-o.

(Cătălin Mihăilă)